2. A guverna / a fi guvernat. Ipostaze ale raportului dintre stat și cetățean

Problema guvernării se află în centrul reflecției despre stat și/sau despre societate: este problema principală a științei și a filosofiei politice, infuzând, în mod indirect, și fundamentul altor discipline, precum dreptul. Ea subsumează problematica relațiilor care se stabilesc în societate: între stat și cetățeni, între cetățeni între ei, și între puterile publice între ele.

Deși problema guvernării este adesea invocată în majoritatea cercetărilor de știință politică, istorie sau drept, ea este arareori asumată conștient. Prin propunerea acestei direcții de cercetare încercăm tocmai scoaterea la lumină a ceea ce este implicit, prin provocarea la o reflecție asupra implicațiilor problemei guvernării într-o paletă cât mai largă de aspecte investigate de cercetătorii din științele umane. Deoarece credem că toate aceste cercetări, adesea fără să o afirme în mod direct, se ocupă, subiacent, și de problema guvernării. Obiectivul general urmărit în cadrul acestei direcții de cercetare este înțelegerea raporturilor între stat și cetățean prin examinarea mecanismelor și practicilor asociate guvernării.

Emergența statului modern în secolul al XVI-lea, prin dezmembrarea structurilor feudale, centralizarea statală și reconfigurarea structurilor de putere în Europa conform modelului statului teritorial cu frontiere precise, în interiorul cărora puterea se exercită în mod uniform, duce și la o schimbare de paradigmă în ceea ce privește gestionarea, de către autoritatea politică, a supușilor. Este momentul când se conturează problema guvernării moderne și când se poate sesiza o mutație în reflecția asupra actului guvernării: corpusul de literatură medievală cunoscut sub numele de „oglinzi ale prinților” se transformă într-un corpus de tratate și manuale ale artei de a guverna. Aceasta devine din ce în ce mai mult o știință cu reguli precise. Fenomenul este strâns legat de transformarea modului de exercitare a autorității politice și de trecerea de la piramida medievală la statul suveran centralizat. Scopul guvernării devine perpetuarea statului, dar și gestionarea unui nou tip de subiect (bio)politic: populația.

Cu certitudine, problema guvernării își modifică formele de manifestare din secolul al XVI-lea până astăzi, dar nu își schimbă, în linii mari, miza. Mai cu seamă transformările legate de globalizare, apariția unor forme de comunități politice deteritorializate, chiar virtuale, permeabilitatea crescândă a frontierelor schimbă modalitățile de gestionare a guvernării. Apare ideea de „guvernanță”, încă mai tehnicizată și, declarativ cel puțin, mai apolitică decât aceea de guvernare. În acest context, ipostazele actului de guvernare se ramifică într-o multitudine de direcții, de strategii și de tehnici care se cer investigate pentru înțelegerea raporturilor dintre stat și cetățean.

Direcția de cercetare pe care o propunem se adresează cercetătorilor din domeniul istoriei, științelor politice, filosofiei politice, economiei politice, dreptului și relațiilor internaționale, în măsura în care cercetările lor adresează chestiunea manifestărilor operațiunilor de guvernare. Cum evoluează istoric practicile de guvernare? Cum se construiesc raporturile dintre guvernanți și guvernați? Cum operează discursurile de putere pentru a produce și menține aceste raporturi? Care sunt instrumentele folosite de stat pentru a produce legitimitatea guvernării? Ce înseamnă guvernarea și ce presupune procesul desemnat prin termenul, din ce în ce mai utilizat astăzi, de „guvernanță”? Ce tip de raporturi sociale instituie aceasta? Când devine o guvernare opresivă, care sunt instrumentele sale și care sunt formele de rezistență la opresiune ale cetățenilor? Iată câteva întrebări la care această grupă de cercetare și-a propus să găsească răspunsuri. Acestea pot îmbrăca o varietate largă de demersuri de cercetare, mergând de la abordări teoretice generale până la studii de caz punctuale care surprind anumite ipostaze particulare ale raporturilor dintre guvernanți și guvernați.

Printre competențele necesare candidaților pentru a fi admiși se numără experiența în cercetarea temelor pe care le propun, capacitatea de a utiliza în mod adecvat metodologia de cercetare specifică domeniului științelor politice, sociale și umaniste, abilitatea de utilizare și interpretare adecvată a unei bibliografii științifice, cunoașterea normelor de redactare a unei lucrări științifice și – nu în ultimul rând – cunoașterea normelor etice și deontologice ale activității de cercetare științifică.